Biroul Operativ recomandă tuturor membrilor filialei şi tuturor rezerviştilor din localitate să lectureze cu atenţie ˝Concluziile scrise depuse de catre domnul avocat, Col. just. (r) Viorel Iepure in procesul de anulare a HG 735/2010˝ şi care exprimă într-un mod deosebit de clar, încălcarea unor drepturi fundamentale ale noastre de către statul român prin procesul de recalculare a pensiilor militare.
În aceste Concluzii se regăsesc pas cu pas şi constatările şi recomandările Biroul Operativ- Filiala Curtea de Argeş. O lecturare atentă a acestora (HG 735/2010, fiind deja anulată în instanţă în ceea ce priveşte pct. 2,6 şi 10 - exact cele care ne vizează) poate determina pe fiecare rezervist în parte, să ia decizii în perfectă cunoştinţă de cauză privind drepturile ce îi sunt încălcate prin recalcularea pensiilor militare, dar şi asupra tertipurilor folosite de stat prin care ni se solicită să ne diminuăm noi înşine pensiile, la cererea şi prin semnătura noastră - o stratagemă simplă folosite de regimuri totalitare ce creează aparenţe de democraţie, provenită din vechile şcoli bolşevice.
Temerea principală a Biroului Operativ este următoarea: pt. rezerviştii care sub presiunea şantajului de ale fi diminuate pensiile (fără a li se oferi nicio garanţie că dacă procedează aşa oricum nu le vor fi diminuate) şi-au cerut ei înşişi recalcularea şi vor fi nemultumiti ulterior, li se va răspunde franc: ˝Dvs. aţi cerut şi aţi şi semnat, ce vină avem noi?˝.
Principalele extrase:
1) În Legea nr.119/2010 (art.4 al.1) se dispune doar că ”recalcularea pensiilor prevăzute la art. 1 se realizează de către instituţiile în evidenţa cărora se află persoanele beneficiare…”, fără a se institui vreo obligaţie în acest sens în sarcina pensionarilor militari.
2) Nimeni nu poate fi obligat să contribuie în vreun fel la diminuarea unui drept al său, dobândit în mod legal.
3) Pe lângă obligarea de a solicita documentele doveditoare, al.2 impune şi conţinutul cererilor, nelăsând solicitanţilor posibilitatea de a le formula aşa cum doresc, de a-şi exprima dezacordul față de eventualitatea (în fapt, în cazul cvasitotalităţii pensionarilor militari, certitudinea) diminuării pensiei.
4) Legea nr.119/2010 nu prevede obligarea pensionarilor militari de a-şi depune documentele doveditoare la structurile de pensii.
5) Pe lângă faptul că instituirea acestei obligaţii este nelegală, ea este şi inutilă din punct de vedere al operativităţii procesului de recalculare, întrucât organele însărcinate cu centralizarea datelor din statele de plată pot trimite aceste date direct la structurile de pensii. Din moment ce organele statului au hotărât diminuarea unui drept, tot ele trebuie să-şi asume întreaga răspundere pentru operativitatea și corectitudinea activităţilor necesare punerii în aplicare a acestei măsuri.
6) Dispoziţia din art.2 al.7 (ca şi cele din art.2 al.3 şi 4) are şi un profund caracter nedrept, imoral şi lipsit de respect, în special faţă de pensionarii militari aflaţi la vârsta senectuţii. Aceştia (mulţi dintre ei bolnavi şi în imposibilitatea fizică de a se deplasa) şi-au sacrificat cea mai mare parte din viaţă (inclusiv tinereţea şi familia) pentru a-şi servi şi apăra ţara chiar cu riscul pierderii vieţii (jurământul militar este singurul care impune acest risc !), iar acum sunt chemaţi la o adevărată ”competiţie” de stat la cozi la porţi, la uşi şi la ghişee. Şi aceasta pentru a-şi face ei înşişi rost de actele pe baza cărora să ”beneficieze” (cât dispreţ!) de o pensie mai mică decât cea dobândită în mod legal despre care ştiau, încă de la intrarea în liceul militar sau în şcoala militară, că, în conformitate cu sacrificiile şi cu statutul lor special, va fi stabilită astfel încât să compenseze parţial aceste sacrificii şi să le asigure un trai decent la bătrâneţe.
7) În conformitate cu prevederile art.21 din Legea nr.164/2001 privind pensiile militare de stat, în dosarele noastre de pensie nu se regăsesc decât veniturile realizate în ultimele 6 luni de activitate (baza de calcul a pensiei). Aceasta înseamnă că suntem obligaţi să solicităm documente doveditoare pentru aproape întreaga perioadă de activitate (mai puţin pentru ultimele 6 luni).
8) Raportarea la salariul mediu brut pe economie pentru acele perioade pentru care nu se pot dovedi veniturile realizate lunar este de principiu netemeinică. Aceasta deoarece un salariat din economie munceşte 8 ore pe zi, 5 zile (înainte de 1989-6 zile) pe săptămână, are libertate de deplasare fără a cere consimţământul şefului (angajatorului), în timp ce militarul este la datorie 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână şi are o multitudine de restricţii şi îngrădiri ale drepturilor şi libertăţilor. Prin urmare, impunerea acestei reguli şi pentru pensionarii militari ar însemna stabilirea unei ”egalităţi” injuste, netemeinice şi lipsite de orice suport moral.
9) Legea nr.119/2010 impune raportarea la salariul mediu brut pe economie doar în ipoteza în care nu pot fi dovedite venituri de natură salarială (art.5 al.4). De asemenea, din art.4 al Legii şi din interpretarea sistematică a acesteia rezultă că instituţiile abilitate cu aplicarea ei sunt singurele obligate să efectueze recalcularea. În mod firesc şi logic, tot ele răspund şi de corectitudinea recalculării.
Prin urmare, dispoziţia din art.6 al.4 conform căreia la determinarea punctajului mediu anual se utilizează salariul mediu brut pe economie şi în ipoteza în care documentele doveditoare nu au fost depuse în termenul de recalculare, constituie o adăugare la lege şi o încălcare a drepturilor şi intereselor noastre.
10) Oricât ne-am strădui noi, pensionarii militari, să ne procurăm în timp util (până la 31.12.2010) toate actele necesare dovedirii veniturilor lunare din întreaga perioadă de activitate, cea mai mare parte dintre noi nu vom reuşi acest lucru pentru că:
- dintotdeauna pensiile militare au fost stabilite pe baza unei legi speciale (în prezent Legea nr.164/2001), avându-se în vedere soldele lunare din ultima perioadă de activitate (în prezent 6 luni);
- în dosarele (memoriile) personale nu sunt menţionate veniturile realizate.
În consecinţă, pentru recalcularea corectă a pensiei, pe baza veniturilor realizate în întreaga perioadă de activitate, este necesară consultarea, pentru fiecare pensionar militar, a statelor de plată din fiecare lună. Chiar pornind de la premisa că aceste state s-ar afla într-o singură unitate militară sau într-un singur punct arhivistic (în realitate acestea sunt răspândite prin mai multe unităţi militare sau puncte arhivistice), timpul necesar consultării acestora şi eliberării adeverinţelor pentru toţi pensionarii militari ar fi unul foarte lung şi ar necesita un număr foarte mare de operatori.
Faţă de această stare de fapt, invocarea de către pârât prin întâmpinare (pag.4), pentru comparaţie, a dispoziţiilor art.161 al.2 din Legea nr.19/2000 care prevăd că:
”În condiţiile în care, pentru o anumită perioadă care constituie stagiu de cotizare, în carnetul de muncă nu sunt înregistrate drepturile salariale, asiguratul poate prezenta acte doveditoare ale acestora. În caz contrar, la determinarea punctajului mediu anual se utilizează salariul minim pe ţară, în vigoare în perioada respectivă”, este greşită deoarece:
- prezentarea de către asigurat a unor acte doveditoare este o facultate, o posibilitate şi nu o obligaţie a acestuia (”…asiguratul poate prezenta…”);
- prezentarea unor acte doveditoare constituie o situaţie de excepţie în cazul pensionarilor care au avut carnet de muncă (având în vedere că acest document conţine cvasitotalitatea datelor privind veniturile), în timp ce art.6 al.2 din H.G. nr.735/2010 instituie pentru pensionarii militari o regulă (având în vedere că în dosarele de pensie sunt înscrise doar veniturile din ultimele luni de activitate);
- în cazul recalculărilor efectuate doar în baza Legii nr.19/2000, pensionarii care depuneau acte doveditoare pentru perioadele în care în carnetele de muncă nu erau înregistrate drepturile salariale, nu riscau diminuarea pensiilor deoarece art.180 al.7 din această lege prevede că: ”În situaţia în care cuantumul pensiilor, stabilit conform alin. 6 (adică pe baza punctajului mediu anual - n.n.), este mai mic decât cel stabilit în baza legislaţiei anterioare, se păstrează în plată cuantumul avantajos”; în schimb, în Legea nr.119/2010 nu a mai fost reiterată o astfel de dispoziţie (scopul fiind acela de diminuare a pensiilor), situaţie în care este logic şi normal ca pensionarii militari să nu dorească să-şi procure şi să depună acte doveditoare şi să nu fie obligaţi în acest sens.
11) Prin adăugarea la lege din art.6 al.4 dreptul la pensie nu ne este garantat nici măcar în cuantumul recalculat prin stabilirea punctajului mediu anual pe baza veniturilor realizate lunar.
12) Legea nr.119/2010 nu conţine nicio dispoziţie care să ne oblige să depunem cereri de recalculare a pensiei.
13) Nimeni nu poate fi obligat să solicite acordarea, extinderea şi, cu atât mai puţin, diminuarea unui drept.
Este evident că, în litera şi spiritul ei, Legea nr.119/2010 a vizat recalcularea pensiilor fără implicarea noastră în vreun fel în acest proces. De altfel, este firesc şi logic să fie aşa atâta timp cât această lege nu reiterează dispoziţia art.180 al.7 din Legea 19/2000, citată mai sus.
Pe de altă parte, implicarea noastră în procesul de recalculare prin dispoziţiile H.G. nr.735/2010 nu simplifică în nici un fel acest proces şi nu scurtează timpul de recalculare a pensiilor (dimpotrivă, îl prelungesc!). Aceasta deoarece documentele privind veniturile realizate de noi (statele de plată) se află în unităţile şi arhivele Ministerului Apărării Naţionale iar recalcularea pensiilor este în sarcina unei structuri din cadrul aceluiaşi minister (Secţia Pensii Militare din cadrul Direcţiei Financiar-Contabile a M.Ap.N.). Prin urmare, dispoziţiile nelegale din H.G. nr.735/2010 ne impun să solicităm documente doveditoare de la o instituţie şi să le predăm aceleiaşi instituţii, dar însoţite de o cerere!
În schimb, dispoziţiile care ne obligă să ne implicăm în procesul de recalculare a pensiilor ne cauzează o vătămare a drepturilor şi intereselor noastre, sub două aspecte:
1. Se transferă în sarcina noastră riscul imposibilităţii recalculării corecte şi la timp a tuturor pensiilor, prin aceea că dacă nu vom depune în termen documentele doveditoare ni se vor calcula pensiile pe baza salariului mediu brut pe economie invocându-se prevederile art.6 al.4 din H.G. nr.735/2010. Ori, este cert că o mare parte dintre pensionarii militari nu vor putea obţine în timp util documentele doveditoare (copii sau adeverinţe conforme cu statele lunare de plată) având în vedere volumul imens de muncă necesar pentru eliberarea acestora.
Evident că tot noi ar urma să suportăm şi riscurile decurgând din: lipsa din arhive a statelor de plată; caracterul ilizibil al statelor de plată întocmite cu mulţi ani în urmă şi redactate cu cerneală de slabă calitate; efectuarea (probabil în premieră absolută!), în baza art.15 din H.G. nr.735/2010, a operaţiunilor de colectare a datelor şi de recalculare a pensiilor de către persoane neautorizate, nespecializate, chemate în mod intempestiv să pună urgent şi cu orice preţ (inclusiv cu mari cheltuieli materiale şi financiare) în aplicare o dispoziţie legală profund imorală şi nedreaptă; etc.
De altfel, cu privire la art. 15 din H.G. nr.735/2010, la punctul 6 din Avizul Consiliului Legislativ nr.927/19.07.2010 referitor la proiectul acestui act al Guvernului s-a arătat că ”în legătură cu încheierea de contracte de prestări servicii/convenţii civile pentru recalcularea pensiilor, opinăm că această ipoteză juridică nu este suficient de clar fundamentată şi formulată. Astfel, pe lângă faptul că această operaţiune presupune alocarea unor fonduri băneşti, nu sunt precizate condiţiile în care entităţile implicateîn acest proces ar putea recurge la aceste contracte (de exemplu, lipsa personalului calificat pentru realizarea acestor recalculări, dacă este o regulă sau o excepţie, cu ce categorie de prestatori de servicii ar urma să se încheie aceste contracte, etc); în orice caz, considerăm că recurgerea la asemenea contracte ar trebui făcută numai în subsidiar, în cazuri temeinic motivate”. La redactarea formei finale nu s-a ţinut însă cont de acest aviz, Guvernul autorizând entităţile implicate în acest proces, din cadrul instituţiilor din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională (secţiile de pensii), să decidă cu cine încheie aceste contracte şi ce condiţii de calificare trebuie să îndeplinească persoanele care vor contribui la stabilirea unui drept fundamental al unei importante categorii sociale!
2. Prin depunerea cererilor de recalculare a pensiilor precum şi a documentelor pe baza cărora să se efectueze această operaţiune, ne-am diminua substanţial posibilităţile ulterioare de contestare a deciziilor ce se vor emite în urma recalculării pensiilor. Ne-ar fi mult mai greu să contestăm o astfel de decizie invocând ”post factum” nelegalitatea normelor care ne-au viciat consimţământul determinându-ne să ne depunem cereri de recalculare (diminuare) a pensiilor şi ”documente doveditoare” care să stea la baza acestei recalculări.
Considerăm că Guvernul caută să ”acopere legal” nelegalitatea micşorării pensiilor noastre, diminuându-ne astfel şi posibilităţile ulterioare de a contesta recalcularea.
Această încercare s-a făcut şi se face prin vicierea consimţământului nostru atât prin violenţă cât şi prin mijloace dolosive (prin dol), aşa cum vom arăta în continuare.
În ce priveşte violenţa, dispoziţia din art.6 al.4 conform căreia, dacă nu au fost depuse documente doveditoare (bineînţeles însoţite şi de cererea de recalculare impusă de art.10 al.2), la determinarea punctajului mediu anual se utilizează salariul mediu brut pe economie, constituie o evidentă ameninţare cu un rău ce priveşte integritatea fizică a bunurilor noastre, în concret fiind vorba de stabilirea unui punctaj mediu anual mai mic întrucât salariile noastre au fost, în general, mai mari decât salariul mediu brut pe economie.
În ce priveşte dolul, chiar dacă acesta nu rezultă din conţinutul H.G. nr.735/2010, este deja de notorietate că:
- Pentru a justifica legalitatea scăderii pensiilor mai mari de 3000 lei, Primul-ministru a făcut referire de mai multe ori la Cazul ”Andrejeva vs. Letonia” judecat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, invocându-l ca fiind un caz în care această instanţă ar fi reţinut că legea garantează dreptul la pensie şi nu întinderea acestui drept, adică cuantumul ei .
În realitate, în cauza ”Andrejeva vs. Letonia” (cererea nr.55.707/2000) nu este vorba de justificarea scăderii pensiilor ci de refuzul Statului pârât de a acorda o pensie unei persoane care a lucrat în Uniunea Sovietică, pe motiv că nu are cetăţenia lituaniană. C.E.D.O. arată că legislaţia privind sistemul de asigurări sociale dă naştere unui interes pecuniar în beneficiul persoanelor care îndeplinesc criteriile stabilite de lege şi cade sub imperiul art.1 din Protocolul 1 privind protecţia proprietăţii, dar şi sub imperiul art.14 din Convenţie privind interzicerea discriminării. În niciun caz, nu se motivează în vreun fel că legea ar putea retroactiva.
Actul normativ atacat încalcă atât dreptul la respectarea bunurilor protejat de Articolul 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, cât şi Articolul 14 din Convenţie privind interzicerea discriminării, combinat cu Art. 1 din Protocolul 1.
I. Cu privire la încălcarea Art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie privind dreptul la respectarea bunurilor
I.1. Cu privire la existenţa unui bun
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat pe cale de jurisprudenţă că noţiunea de “bun” are un sens autonom, nefiind limitată la proprietatea asupra bunurilor corporale; unele drepturi şi interese cu valoare patrimonială constituie “bunuri” si intră sub protecţia Art. 1 din Protocolul 1 (Gasus Dosier und Fordertechnik GmbH c. Olanda, Hotărârea din 15 februarie 2005, paragraful 53).
In privinţa dreptului la pensie ca drept social, Curtea a decis in mai multe rânduri că acesta constituie un bun în sensul Art. 1 din Protocolul 1 (în acest sens menţionăm, spre exemplu, cauza Gaygusuz c. Austria, hotărârea din 16 septembrie 1996). Într-o decizie aplicabilă în speţa de faţă (cauza Stec c. Regatului Unit) Marea Cameră a statuat, în Decizia din 5 septembrie 2005, că într-un stat modern si democratic anumiţi indivizi sunt, pentru o parte din viaţă sau pentru toată viaţa, complet dependenţi de o prestaţie socială pentru a supravieţui. Acestor indivizi statele le recunosc nevoia unui anumit grad de certitudine si stabilitate, oferindu-le dreptul la prestaţii sociale atâta timp cât îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea naţională pentru a beneficia de ele. Tototdată, în aplicarea art. 1 din Protocolul 1, prin această decizie instanţa de la Strasbourg a abandonat diferenţierea între sistemele de pensii contributive si cele necontributive, statuând că atunci când un stat alege să implementeze o schema de pensii, drepturile si interesele persoanelor beneficiare sunt protejate de Art. 1 din Protocolul 1 indiferent de faptul că au plătit sau nu contribuții la acel sistem si indiferent de modalitatea de finanţare a acestuia. Curtea a mai hotărât că toate principiile aplicabile în general în cazuri care implică drepturi protejate de Art. 1 din Protocolul 1, sunt aplicabile în egală măsură şi în cazul drepturilor de protecţie socială. Prin urmare subsemnatii reclamanti beneficiem de un bun in sensul Art. 1 din Protocolul 1 la Conventie.
I.2. Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul la respectarea bunurilor
Ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor constă în privarea totală sau parţială a individului de dreptul de a beneficia de acel bun. In cauza de faţă, actul normativ atacat ne obligă să contribuim la diminuarea unui drept pe care îl avem, prin depunerea cererilor de recalculare a pensiei ţi ne penalizează cu o diminuare şi mai drastică a drepturilor noastre patrimoniale în cazul în care nu ne conformăm acestei obligaţii.
I.3. Cu privire la justificarea ingerinţei
Pentru a fi justificată, deci compatibilă cu prevederile Art. 1 din Protocolul 1 primul paragraf, o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să respecte trei cerinţe: a) trebuie realizată in condiţiile prevăzute de lege; b) trebuie să urmarească un scop de interes general; c) trebuie să fie necesară într-o societate democratică (să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat)
Curtea de la Strasbourg a decis că aceste trei cerinţe trebuie întrunite cumulativ, fiind suficient ca una dintre ele să nu fie îndeplinită pentru ca ingerinţa să fie contrară dreptului la respectarea bunurilor prevăzut de Art. 1 din Protocolul 1.
În cauză sunt încalcate atât cerinţa legalităţii cât şi cea a proporţionalităţii, aşa după cum vom arăta în continuare.
a) Încălcarea cerinţei legalităţii
Cu privire la această cerinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza James c. Regatul Unit, Hotărârea din 21 februarie 1986, că nu este suficient ca ingerinţa să fie autorizată de o prevedere normativă, ci trebuie respectate anumite cerinţe privind calitatea acestor prevederi, pentru ca persoanele vizate să fie protejate împotriva unor acţiuni arbitrare, exercitate sub protecţia unei aparenţe de legalitate. Prevederea internă în temeiul căreia se produce o ingerinţă în dreptul justitiabilului la ocrotirea bunurilor trebuie să respecte principiul preeminenţei dreptului. În acest sens, Curtea a stabilit că prevederea naţională trebuie să fie suficient de precisă şi de accesibilă pentru a permite persoanelor vizate să îi prevadă consecinţele, într-o măsură rezonabilă, în funcţie de circumstanţele cauzei, şi să îşi regleze conduita în mod corespunzător. Acest lucru implică un nivel de previzibilitate care variază în funcție de natura prevederii în cauză, de domeniul vizat, precum si de numărul si statutul persoanelor vizate. Curtea a mai stabilit că, deşi statele trebuie să dispună de o largă marjă de apreciere în privinţa implementării politicilor sociale şi economice, modul în care statul a implementat o prevedere normativă poate fi cenzurat în temeiul Convenției dacă această conduită se dovedeşte în mod manifest lipsită de orice bază rezonabilă (James c. Regatul Unit precizată anterior, paragraful 46).
Totodată, prevederea în temeiul căreia se produce ingerinţa trebuie să conţină garanţii procedurale suficiente pentru evitarea abuzului de putere din partea autorităţilor (Winterwerp c. Olanda, Hotărârea din 27 noiembrie 1981; Hentrich c. Franţa, Hotărârea din 22 septembrie 1994).
Actul atacat încalcă toate cerinţele de previzibilitate si de accesibilitate, deoarece a apărut pur şi simplu în Monitorul Oficial, fără ca proiectul acestuia să fi fost adus la cunoştinţa publicului şi fără desfăşurarea unui proces de consultare cu organele însărcinate cu aplicarea dispoziţiilor actului, cu cetăţenii interesaţi şi cu asociaţiile legal constituite, aşa cum dispun normele legale (art.6 din Legea nr.52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică şi art.15 din ”Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării”, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.561/2009), precum si fara a se evalua impactul din punct de vedere social, financiar sau al sănătăţii, asupra persoanelor obligate să facă demersuri pe lângă diverse autorităţi pentru a-şi procura documentele referitoare la veniturile obţinute pe perioade de zeci de ani de activitate. Nu s-a avut in vedere un aspect esential, şi anume acela că nu există o evidenţă centralizată a veniturilor obţinute de către fiecare militar, consecinţa fiind accea că riscul recalculării incorecte a pensiilor este transferat de la instituţiile statului asupra particularilor.
Mai mult, aşa cum am arătat mai sus, actul atacat a fost emis cu exces de putere, deoarece adaugă la lege. Actul atacat contrazice atât litera cât şi spiritul legii, conform cărora recalcularea se va face din oficiu, fiind în totalitate o răspundere a instituţiilor statului. Este un exemplu clar de abuz exercitat sub protecţia unei aparenţe de legalitate, în totală contradicţie cu principiul supremaţiei legii şi al preeminenţei dreptului.
Pentru aceste motive, ingerinţa în dreptul nostru la respectarea bunurilor nu îndeplineşte cerinţa de legalitate.
b) Încălcarea cerinţei de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat
Instanţa de la Strasbourg a subliniat în nenumărate rânduri că dacă prima cerinţă, cea a legalităţii, nu este respectată, este inutil de a mai analiza legitimitatea scopului urmărit sau proporţionalitatea ingerinţei (de exemplu, cauza Iatridis c. Greciei, Hotărârea din 25 martie 1999, paragraful 58). Cu toate acestea ne vom referi şi la respectarea acestei cerinţe a proporţionalităţii.
Curtea a stabilit necesitatea unui just echilibru între satisfacerea interesului general şi cerinţa respectării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru se rupe în momentul în care individul este obligat să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată (Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, Hotarârea din 23 septembrie 1982, paragraful 50).
O întreagă categorie de persoane în vârstă, având o stare de sănătate precară – multe dintre ele fiind nedeplasabile – este obligată prin actul atacat să depună într-un interval de timp total insuficient, nişte eforturi considerabile, aproape imposibile, pentru a-şi procura documentele doveditoare necesare pentru recalcularea pensiei în termenul prevăzut şi să depună, împotriva voinţei lor, o cerere de diminuare a unui drept. Vă solicităm, de asemenea, să observaţi că penalizarea persoanelor vizate pentru nedepunerea documentelor dovaditoare constă în recalcularea pensiei în funcţie de salariul mediu brut pe economie din perioadele respective, un criteriu total neadecvat raportat la munca depusă şi la obligaţiile asumate în calitate de militari. Cu alte cuvinte, noi reclamanţii si celelalte persoane vizate vom suporta riscul unei diminuări considerabile a pensiei, dacă nu vom reuşi să îndeplinim în termenul prevăzut obligaţiile stabilite prin actul atacat.
Pentru motivele expuse, considerăm că nici cerinţa proporţionalităţii nu a fost respectată.
II. Cu privire la încălcarea Art. 14 din Convenţie privind interzicerea discriminării combinat cu Art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie privind dreptul la respectarea bunurilor
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o diferenţă de tratament în situaţii similare constituie o discriminare în sensul articolului 14 din Convenţie dacă nu are o justificare rezonabilă şi obiectivă şi nu urmăreşte un scop legitim (Willis c. Marii Britanii, Hotărârea din 11 iunie 2002, paragraf 48). Pe de altă parte, lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ şi nu limitativ (Engel şi alţii c. Ţărilor de Jos, Hotărârea din 8 iunie 1976, paragraf 72 şi Rasmussen contra Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, paragraf 34).
Nu există nici o justificare rezonabilă şi obiectivă a acestei diferenţe de tratament.
În consecinţă este încălcat şi principiul intezicerii discriminării prevazut de Art. 14 din Convenţie.
Art.11 al.1 şi 2 şi art.20 din Constituţie, referitoare la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, prevăd că tratatele internaţionale privind drepturile omului au prioritate faţă de dreptul intern.
Art.11 al.1 şi 2 din Constituţie prevede următoarele:
“(1)Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2)Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”
Art.20 din Constituţie prevede urmatoarele:
“(1)Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2)Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Prin urmare, în virtutea acestor prevederi constituţionale instanţa este obligată să acorde prioritate dispoziţiilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului menţionate mai sus şi să dispună anularea actului atacat.
În concluzie: actul atacat (HG 735/2010) a fost emis cu exces de putere, Curtea de Apel Cluj a constat cele invocate de dl. avocat, Col. just. (r) Iepure Viorel, dispunând anularea pct. 2,6 şi 10, constatând că o aplicare a acestora de către statul român ne încalcă flagrant drepturile şi interesele noastre legitime.
